Encefalita limbică: ghidul clinicianului / Neurologia practică

encefalita limbică prezintă de obicei o dezvoltare subacută a tulburărilor de memorie, confuzie și alterarea conștiinței, adesea însoțită de convulsii și modificări ale semnalului lobului temporal la RMN. Cu toate acestea, nu există un consens clar cu privire la definiție; chiar și distincțiile tradiționale între „encefalită” și „encefalopatie” și între „delir” și „demență” pot fi estompate la acești pacienți.

termenul de encefalită limbică a fost inițial inventat pentru a descrie pacienții care prezintă amnezie, tulburări psihiatrice și adesea convulsii și care au avut dovezi postmortem atât de neoplazie ocultă, cât și de inflamație destul de selectivă în lobii temporali.1 mai recent, totuși, a fost folosit și pentru a descrie pacienții cu un fenotip similar, dar la care a fost dovedită sau suspectată o cauză autoimună infecțioasă sau non-paraneoplazică. Chiar și în encefalita limbică paraneoplazică „tipică”, implicarea selectivă a structurilor limbice (hipocampus, amigdală, hipotalamus, cortex insular și cingulat) nu este adesea dovedită histologic, dar a fost dedusă din prezentarea clinică și investigațiile incluzând RMN și EEG. În schimb, deși anomaliile RMN ale lobului temporal medial și EEG sunt frecvent observate, acestea nu pot fi întotdeauna prezente la pacienții cu encefalită limbică paraneoplazică tipică.2

dintr-o perspectivă practică, encefalita limbică poate fi privită ca un sindrom de debut subacut—de obicei în zile sau săptămâni, cel mult câteva luni—cu o serie de cauze care stau la baza, caracteristicile clinice incluzând:

• cognitive, și în special de memorie, afectarea predominant datorită implicării sistemului limbic

• activitate convulsivă frecventă, dar nu invariabilă, care rezultă din unul sau ambii lobi temporali

• frecvente, dar nu invariabile, modificări ale semnalului RMN în structurile limbice, în special în hipocampus.