Exemplum

Antologia Norton a literaturii occidentale include trei exemplare (singular, exemplum), povești care ilustrează un principiu general sau subliniază o lecție morală: „cei doi locuitori ai orașului și omul de la țară” și „ucenicul croitorului Regelui” (ambele din Ghidul cărturarului) și „dansatorii blestemați din Colbeck.”

„cei doi locuitori ai orașului și omul de la țară „Edit

în” cei doi locuitori ai orașului și omul de la țară”, povestiți de tatăl, cei trei tovarăși de călătorie ai titlului poveștii se află într-un pelerinaj la Mecca. Aproape de destinație, proviziile lor sunt aproape epuizate, iar cei doi locuitori ai orașului încearcă să-l înșele pe omul de la țară spunându-i că oricine dintre ei visează cel mai extraordinar vis va primi ultima pâine.

în timp ce locuitorii orașului dorm, omul de la țară, atent la înșelăciunea intenționată, mănâncă pâinea pe jumătate coaptă înainte de a se retrage.

locuitorii orașului își relatează visele inventate. Unul spune că a fost dus la cer și condus înaintea lui Dumnezeu de îngeri. Celălalt spune că îngerii l-au escortat în iad.

omul de la țară spune că a visat aceleași lucruri pe care le-au visat tovarășii săi și, crezând că sunt pierduți pentru totdeauna, unul în rai și celălalt în iad, a mâncat pâinea.

fiul îi spune tatălui său Morala poveștii: „așa cum se spune în proverb:” cel care a vrut totul, a pierdut totul.”El spune că cei doi locuitori ai orașului au primit doar venirea lor. Povestea spune că își dorește să fi fost biciuiți, deoarece antagonistul dintr-o altă poveste pe care a auzit-o, a fost bătut pentru șicaneria sa. Comentariul său este o tranziție la următoarea poveste, determinând tatăl să-i ceară fiului să-i spună această poveste. Astfel, rolurile Tatălui și ale fiului său sunt inversate, deoarece tatăl, care a fost povestitorul, devine ascultător, iar fiul, care a fost publicul tatălui său, devine narator.

„Regele și soția sa”Edit

povestea fiului relatează povestea asistentului croitorului unui rege, un tânăr pe nume Nedui.

într-o zi în timp ce este plecat, stăpânul său le dă celorlalți ucenici pâine și miere, dar nu păstrează nimic pentru Nedui, spunându-le că Nedui „nu ar mânca miere chiar dacă ar fi aici.”Aflând că a fost lăsat pe dinafară, Nedui se răzbună pe stăpânul său spunându-i eunucului pe care regele l-a pus peste ucenici ca supraveghetor al lor că croitorul este supus unor crize de nebunie, timp în care devine violent și periculos. De fapt, Nedui susține că i-a ucis pe cei care s-au întâmplat să fie lângă el când se află în strânsoarea unei astfel de potriviri. Pentru a se proteja, spune Nedui, el leagă și bate croitorul atunci când o astfel de potrivire vine peste el. De asemenea, îi spune eunucului ce să caute: „Când îl vei vedea uitându-se în jur și simțind podeaua cu mâinile și ridicându-se de pe scaun și ridicând scaunul pe care este așezat, atunci vei ști că este nebun și dacă nu te protejezi pe tine și pe slujitorii tăi, te va bate pe cap cu un club.”

a doua zi, Nedui ascunde foarfecele croitorului și, când stăpânul, vânându-le, se comportă așa cum Nedui i-a menționat eunucului, eunucul ordonă servitorilor săi să-l lege pe croitor și să-l bată singur cu un club. Slujitorii săi l-au bătut, de asemenea, până când este inconștient și „pe jumătate mort.”

când își recapătă cunoștința, croitorul îl întreabă pe eunuc ce crimă a comis că a meritat o astfel de bătaie, iar eunucul îi spune ce i-a spus Nedui despre confiscările croitorului. „Prietene, Când m-ai văzut vreodată nebun?”maestrul își întreabă ucenicul, la ce întrebare primește, de la Nedui, duplica: „când m-ai văzut vreodată refuzând să mănânc miere?”

tatăl îi spune fiului Morala poveștii: „Croitorul și-a meritat pedeapsa pentru că, dacă ar fi ținut porunca lui Moise, să-și iubească fratele ca pe sine însuși, acest lucru nu i s-ar fi întâmplat.”

punându-l pe ascultător să-i spună naratorului Morala poveștii, povestitorul arată că narațiunea și-a servit cu succes scopul ca exemplu, întrucât ascultătorul, auzind povestea, arată că este capabil să stabilească morala pe care povestea este destinată să o exprime.

„Dansatorii blestemați din Colbeck”Edit

al treilea exemplu, „Dansatorii blestemați din Colbeck”, este o proză, mai degrabă decât o narațiune poetică. Ca o mini-predică, predică împotriva comportamentului greșit—în acest caz, comportament sacrilegiu. Această poveste are un autor identificabil, Robert Mannyng, care a stabilit povestea la începutul secolului al XIV-lea. Versiunea antologiei Norton este tradusă de Lee Patterson din engleza mijlocie Handlyng Synne. O versiune în proză a acesteia apare la începutul secolului al 12-lea Gesta Regum Anglorum de William de Malmesbury, care, la rândul său, a fost probabil luată din Translatio Sanctae Edithae de Goscelin sub influența literară a mănăstirii de la Wilton Abbey.

pentru a susține credința ascultătorului său că „cea mai mare parte” a poveștii sale este „adevărul Evangheliei”, naratorul numește vinovații și victimele lor și îl citează pe Papa Leon ca unul care cunoaște (și a scris o versiune a) narațiunii și subliniază că povestea este „cunoscută în curtea de la Roma” și a apărut pe scară largă în multe cronici, inclusiv în cele „dincolo de mare.”Cu toate acestea, după povestirea povestirii, povestitorul recunoaște că unii se îndoiesc de veridicitatea ei.

povestea începe prin identificarea mai multor activități care nu sunt permise în biserică sau în curtea Bisericii: „colinde, lupte sau jocuri de vară.”În plus,” interludii sau cântând , bătând Taborul sau conductele. . . . în timp ce preotul conduce Liturghia” sunt „interzise” și sacrilegii, iar „preoții buni” nu le vor tolera.

de asemenea, este impropriu să dansezi în biserică, așa cum demonstrează povestea pe care naratorul urmează să o spună.

când „doisprezece proști” din Colbeck (sau, după cum explică nota editorilor, „Kolbigk, în Saxonia, o zonă din estul Germaniei, chiar la nord de granița cehă actuală) au decis, într-o ajun de Crăciun, să facă „un colind-nebunește, ca un fel de provocare”, și au persistat cântând și dansând în curtea Bisericii în timp ce preotul încerca să conducă Liturghia, în ciuda rugăminților sale către ei să se oprească, preotul îl cheamă pe Dumnezeu să-i blesteme.

colindul cântăreților conține trei rânduri, dintre care ultima pare să devină baza blestemului lor, deoarece nu sunt capabili să părăsească curtea Bisericii sau să renunțe la cântat sau dans timp de un an după ce Dumnezeu îi blestemă pentru comportamentul lor sacrilegiu:

de lemn cu frunze călare Bovoline, cu el a condus fair Mersewine. De ce așteptăm? De ce nu mergem?

ca urmare a blestemului, dansatorii nu se pot opri din cântat și dans; nici nu se pot elibera unul de mâinile celuilalt.

preotul, prea târziu, îl trimite pe Fiul Său, Ayone, să-și salveze fiica, Ave, care este unul dintre „doisprezece proști” implicați în dans. Cu toate acestea, din cauza blestemului, când Ayone ia brațul surorii sale pentru a o separa de ceilalți colindători, se detașează de corpul ei. În mod miraculos, rana ei nu sângerează și nici nu moare din cauza ei.

Ayone ia brațul tatălui său. Preotul încearcă, de trei ori fără succes, să îngroape membrul, dar mormântul îl aruncă înapoi, așa că preotul îl afișează în interiorul bisericii. Toată lumea, inclusiv împăratul, vine să vadă dansatorii blestemați, care, în ciuda lipsei de odihnă, mâncare, băutură sau somn, dansează non-stop, noapte și zi, indiferent de temperatură sau vreme. De mai multe ori, împăratul ordonă construirea unei acoperiri pentru a proteja dansatorii de furtuni, dar este redusă la moloz peste noapte de fiecare dată când este construită sau reconstruită.

după ce anul s-a încheiat, blestemul este ridicat, iar dansatorii cad pe pământ, ca și cum ar fi morți. Trei zile mai târziu, ele apar—cu excepția lui Ave, care a murit. Curând după aceea, preotul moare și el. Împăratul instalează containerul în biserică ca recipient pentru brațul fetei moarte și devine o relicvă sfântă care comemorează miracolul blestemului.

ceilalți dansatori nu se mai pot întâlni niciodată și trebuie să sară, în loc să meargă, oriunde merg. Amintiri vii ale blestemului lui Dumnezeu împotriva comportamentului sacrilegiu, ei poartă schimbări fizice permanente la îmbrăcămintea și corpul lor: „hainele lor nu au putrezit și nici unghiile nu au crescut; părul lor nu s-a lungit și nici tenul lor nu s-a schimbat. Nici nu au avut vreodată ușurare…”

deși unii cred și alții se îndoiesc de autenticitatea poveștii pe care a spus-o, naratorul spune că a povestit povestea astfel încât ascultătorii săi, luând aminte, să fie „frică să colindă într-o biserică sau în curtea Bisericii, în special împotriva voinței preotului”, deoarece „zornăitul este o formă de sacrilegiu.”