Limba occitană
limba occitană, numită și Languedoc, nume modern dat de lingviști unui grup de dialecte care formează o limbă romanică care a fost vorbită la începutul secolului 21 de aproximativ 1.500.000 de oameni din sudul Franței, deși multe estimări variază până la o treime din acest număr. Cartea Roșie UNESCO enumeră unele dintre dialectele Occitane ca fiind ” grav periclitate.”
toți vorbitorii Occitani folosesc franceza ca limbă oficială și culturală, dar dialectele Occitane sunt încă folosite în scopuri cotidiene. Numele Occitan este derivat din vechiul nume geografic Occitanie (format pe modelul Aquitania) din zona cunoscută acum sub numele de Languedoc. Limba medievală este adesea numită langue d ‘ Oc, care denota o limbă folosind oc (din latină hoc) pentru „da”, spre deosebire de langue d ‘ o unqql, care folosea o oqql (modern oui) pentru „Da” (din latină hoc ille). În zona în sine, denumirile Lemos XV (Limousin) și Proensal (Provenecifal) au fost folosite anterior, dar aceste nume erau prea localizate pentru a desemna întreaga gamă de dialecte. Numele provensal se referea inițial la dialectele Occitane din regiunea Provence și este folosit și pentru a se referi la limba literară medievală standardizată și la mișcarea literară încă viguroasă bazată pe dialectul Provence. Din cauza acestei lungi tradiții literare, mulți din regiunea Provence preferă încă să-și numească limba provensală.
provensal a fost o limbă standard și literară în Franța și Nordul Spaniei în secolul 12-14 și a fost utilizat pe scară largă ca vehicul pentru poezie; a fost limba principală a troubadurilor medievale. Cel mai vechi material scris în Occitană este un refren atașat la un poem Latin a spus până în prezent din secolul al 10-lea.
așa cum este reprezentat în principal de proveniență, Occitanul a fost bogat în literatură poetică în Evul Mediu până când nordul a zdrobit puterea politică în sud (1208-29). Cu toate acestea, limba standard a fost bine stabilită și nu a cedat cu adevărat înainte de franceză până în secolul al 16-lea, în timp ce numai după Revoluția din 1789 limba franceză a început să câștige popularitate față de Occitană. La mijlocul secolului al 19-lea, o renaștere literară, condusă de F Elclibrige și bazată pe dialectul regiunii Arles-Avignon, a împrumutat un nou luciu Occitanului și a fost stabilit un dialect standard modern. Cea mai faimoasă figură a acestei mișcări a fost pr. Aproape contemporan, o mișcare similară cu sediul la Toulouse a apărut și s-a concentrat pe probleme de standardizare lingvistică și ortografică pentru a oferi o bază mai largă pentru efortul literar.
dialectele Occitane s-au schimbat relativ puțin de la Evul Mediu, deși acum influența franceză este din ce în ce mai evidentă. Poate că această influență i-a ajutat să rămână mai mult sau mai puțin inteligibili reciproc. Principalele zone dialectale sunt Limousin, în colțul de nord-vest al zonei Occitane; Auvergnat, în regiunea nord-centrală a acestei zone; nord-estul Alpin-Provenimal; și Languedoc și Provenimal, la vest și, respectiv, la est de coasta Mării Mediterane.
Gascon, în sud-vestul Franței, este de obicei clasificat ca un dialect Occitan, deși pentru majoritatea celorlalți sudici este astăzi mai puțin ușor de înțeles decât Catalana. Unii cercetători susțin că a fost întotdeauna distinct de Occitană, datorită influenței unei populații Pre-Romane Aquitaniene non-celtice. Numele Roman al regiunii, Vasconia (din care derivă numele Gasconia), sugerează relația populației sale originale cu bascii non-Indo-europeni.