Mitul grecesc al lui Deucalion și Pyrrha și Marele Potop

Sarah are un doctorat în civilizația clasică de la Universitatea Swansea. Ea continuă să scrie despre lumea antică și alte subiecte.

multe culturi au povești despre o perioadă în care un mare potop a copleșit Pământul, înecând cea mai mare parte a umanității și lăsând doar câțiva supraviețuitori pentru a genera o rasă umană nouă și, sperăm, îmbunătățită.

în timp ce povestea biblică a potopului lui Noe este bine cunoscută, mitul grecesc antic al potopului lui Deucalion este mult mai puțin familiar, în ciuda unor asemănări izbitoare. Următoarea relatare se bazează îndeaproape pe cea dată de poetul roman Ovidiu din secolul 1 în epopeea sa mitologică Metamorfozele.

vârstele omului

o temă importantă a mitologiei grecești, care se întoarce cel puțin la vremea poetului Hesiod din secolul al VII-lea, este cea a veacurilor omenirii. Acesta este conceptul că umanitatea a trecut printr-o serie de etape de la începuturile sale.

în Epoca de aur, omenirea a trăit o viață simplă, pașnică și inocentă, deși într-o stare destul de copilărească.

în Epoca de argint, oamenii au devenit mai violenți și mai războinici, dar erau încă nobili și virtuoși în relațiile lor unii cu alții.

cu toate acestea, în epoca bronzului, oamenii au devenit nu numai violenți, ci și lacomi, cruzi și nedemni de încredere, obsedați de câștigul personal și îngrijindu-se puțin de dragostea familiei sau de decența comună.

pe măsură ce comportamentul omenirii s-a înrăutățit, Zeus, regele zeilor, a început să fie preocupat de depravarea și nelegiuirea lor crescândă.

crima lui Lycaon omul lup

potrivit poetului Ovidiu, paiul final care l-a făcut pe Zeus să-și piardă toată răbdarea cu căile degenerate ale generației Epocii Fierului a fost comportamentul brutal și insolent al lui Lycaon, Regele Arcadiei, în Peloponezul grecesc.

îngrozit de zvonurile despre faptele rele ale acestei generații de umanitate, Zeus a coborât de pe Muntele Olimp și, deghizându-se ca un muritor umil, a călătorit prin Grecia pentru a vedea dacă lucrurile erau într-adevăr atât de rele.

după ce a asistat la multe scene care au servit pentru a confirma cel mai rău suspect al său, Zeus s-a îndreptat în cele din urmă spre Regatul Arcadian al lui Lycaon.

ajuns la sala sa de ospăț, Zeus și-a făcut cunoscută identitatea supușilor obișnuiți ai lui Lycaon, care, în consecință, i-au arătat respect. Regele Lycaon însuși, cu toate acestea, a fost disprețuitor și necredincios. Hotărât să testeze adevărul pretenției călătorului de a fi regele zeilor, Lycaon a revoltat legile ospitalității și comportamentul uman acceptabil în cea mai mare măsură.

a plănuit să-și ucidă oaspetele în somn, dar nu s-a mulțumit cu asta, a decis să adauge insultă rănirii, păcălindu-l mai întâi pe presupusul Dumnezeu să consume carne umană la masa sa.

ucigând unul dintre ostaticii săi, Lycaon a măcelărit trupul și i-a servit carnea lui Zeus într-o oală. Dacă Zeus l-ar mânca fără să vrea, așa cum se aștepta, l-ar pângări și ar dovedi că nu este zeu.

Zeus, desigur, știa exact ce făcuse Lycaon. Înfuriat, a aruncat în aer sala lui Lycaon cu un fulger și l-a urmărit pe regele lovit de teroare în deșeurile montane, unde l-a transformat într-un lup urlător.

Zeus pronunță Doom asupra omenirii:Marele Potop

Zeus nu a fost mulțumit cu pedeapsa lui de Lycaon nelegiuit. Ajuns înapoi la Muntele Olimp, a convocat un consiliu al tuturor zeităților Olimpiene și a anunțat că, din cauza depravării umanității la care a asistat, nu a văzut altă alternativă decât să pună capăt umanității cu totul.

în timp ce niciunul dintre ceilalți zei nu a îndrăznit să conteste decizia lui Zeus, ei și-au exprimat în mod provizoriu regretul că acum nu vor mai exista muritori care să le ofere sacrificii. Zeus i-a asigurat că o nouă rasă umană va lua ființă prin mijloace miraculoase pentru a repopula pământul.

primul gând al lui Zeus a fost să distrugă pur și simplu omenirea, aruncându-i cu fulgerele sale, dar apoi s-a temut că pământul și chiar cerurile ar putea lua foc.

în schimb, el a hotărât că toate popoarele pământului trebuie să piară prin înec. El a închis toate vânturile și le-a împiedicat să sufle, cu excepția vântului de Sud, care a condus nori întunecați umflați de ploaie pe cer, eliberând o ploaie uriașă. Iris, un mesager al zeilor care apare sub forma unui curcubeu, a ținut zor norii alimentați cu ploaie.

ploaia neîncetată a distrus toate culturile fermierilor de pe câmp.

încă nesatisfăcut, Zeus l-a chemat pe fratele său, zeul mării Poseidon, să-i vină în ajutor. El a chemat toate râurile sale și le-a poruncit tuturor să-și spargă malurile și să se revărseze.

apele s-au ridicat și au inundat câmpurile, satele și orașele, înghițindu-le. Majoritatea oamenilor și animalelor au fost măturate și înecate. Păsările au zburat în căutarea pământului înainte de a cădea în cele din urmă în mare din cauza epuizării.

delfinii înotau printre vârfurile copacilor mari, în timp ce focile zburdau printre câmpurile în care caprele pășunaseră cândva. Nimfele mării s-au minunat în timp ce explorau orașele înecate.

întreaga țară a devenit o mare uriașă fără țărm.

Deucalion și Pyrrha

Deucalion a fost fiul lui Prometeu, înțeleptul și vicleanul zeu Titan care a intervenit adesea în numele umanității. Soția sa, Pyrrha, era verișoara sa, fiica fratelui lui Prometeu, Epimetheus, și a Pandorei, prima femeie.

Deucalion a fost cel mai virtuos și temător de Dumnezeu dintre bărbați, iar Pyrrha cea mai pioasă și dreaptă dintre femei.

la sfatul lui Prometeu, cuplul s-a adăpostit de potop într-un cufăr uriaș și au fost aruncați pe valuri timp de nouă zile și nopți.

în cele din urmă, pieptul lor a ajuns la pământ pe vârful înalt al Muntelui Parnassus, care a rupt suprafața valurilor.

de îndată ce au ieșit din piept, cuplul pios a dat imediat respect nimfelor locale și zeilor pădurii și, de asemenea, Themis, zeița Titan a dreptății și dătătoare de profeții înainte ca acest rol să fie preluat de Apollo.

când Zeus a văzut că acest cuplu temător de Dumnezeu erau ultimii doi oameni de pe pământ, a știut că lucrarea sa a fost făcută.

el a permis vântului de Nord să sufle din cer marile nori de ploaie, în timp ce zeul mării a suflat pe Scoica sa, chemând toate râurile să se întoarcă pe malurile lor. Puțin câte puțin apele s-au retras și a apărut pământul uscat, cu alge marine încă agățându-se de ramurile înalte ale copacilor.

oamenii de piatră

când Deucalion și Pyrrha au văzut că potopul s-a retras, au privit peisajul pustiu și și-au dat seama că erau singurele două ființe umane rămase în viață. S-au plâns amar la această soartă singură și și-au imaginat cum ar fi dacă nici măcar nu s-ar avea unul pe celălalt.

apropiindu-se de oracolul lui Themis, i-au făcut o ofrandă de apă pură din pârâul local și, prosternându-se pe treptele templului ei, au implorat-o să-i ajute și lumea înecată și lipsită de viață cu care au rămas

având milă de ei, zeița le-a dat un oracol rostit în termeni misterioși:

„pleacă din templu cu capetele voalate și hainele tale slăbite. În timp ce te duci, aruncă în spatele tău oasele mamei tale.”

pentru o vreme, cuplul a stat într-o tăcere îngrozită, înainte ca Pyrrha să izbucnească că îi pare foarte rău, dar nu a putut face niciodată un lucru atât de rău ca dezonoarea oaselor mamei sale.

amândoi au continuat să se gândească la cuvintele zeiței într-o mare nedumerire.

în cele din urmă, Deucalion a spus: „nu pot să cred că Oracolul ne-ar spune să facem ceva rău. Cred că prin oasele mamei noastre, zeița înseamnă aceste pietre care se află aici – oasele Marii noastre mame pământ.”

Pyrrha era incertă, dar au fost de acord că nu există nici un rău în a încerca cel puțin acest lucru. Adunând pietre, cei doi au făcut așa cum a spus Themis, plecând cu capul acoperit de reverență și aruncând pietrele în spatele lor.

când s-au oprit și s-au întors, au văzut o priveliște uimitoare; pietrele căzute își schimbau forma în fața ochilor lor, la început luând aspectul unor statui cioplite și apoi se înmoaie în formă umană.

Toate pietrele care au fost aruncate de Deucalion s-au transformat în bărbați, în timp ce toate cele pe care le-a aruncat Pyrrha s-au transformat în femei și astfel a luat ființă rasa actuală a umanității, rezistentă și dură ca piatra.

între timp, pământul, îmbibat cu umiditate și încălzit de lumina soarelui emergentă, a generat spontan viață nouă, o creatură care a existat înainte și altele noi.

SarahLMaguire (autor) din Marea Britanie în octombrie 19, 2013:

mulțumesc Carolyn! 🙂 Mă bucur foarte mult că găsiți aceste hub-uri interesante.

Carolyn Emerick pe 18 octombrie 2013:

mă bucur că postezi aceste lucruri pentru că am devenit recent atât de interesat de MIT, dar mai mult din Marea Britanie și Europa de Nord, așa că este bine să fii prins din nou de miturile grecești, mulțumesc: -) ps votată și împărtășită în afara HP:D