o-fenilfenol și sărurile sale de sodiu și potasiu: o evaluare toxicologică

Orto-fenilfenol (OPP) și sărurile sale de sodiu (SOPP) și potasiu (POPP) sunt utilizate ca fungicide și dezinfectanți. Datorită utilizării pe scară largă a OPP și SOPP, a potențialului de expunere a consumatorilor și a unor constatări „critice”, baza de date toxicologică este destul de extinsă și complexă. La animalele experimentale, toxicitatea după administrarea orală și cutanată unică a acestor compuși este scăzută. Pentru piele și mucoase, OPP trebuie considerat iritant, iar sopp și POPP ca corozive. Un număr mare de studii privind toxicitatea cronică și funcția de reproducere nu au evidențiat nicio indicație a efectelor estrogenice sau endocrine ale OPP în organismul mamiferelor. Nu s-au observat efecte teratogene după administrarea OPP sau SOPP la șobolani, șoareci și iepuri. În studiile cu două generații la șobolani, OPP nu a afectat reproducerea. Datele disponibile nu sugerează un potențial relevant pentru proprietățile imunotoxice. Administrarea concentrațiilor alimentare ridicate de OPP la șoareci până la 2 ani a indus modificări hepatocelulare care indică adaptări la cerințele metabolice, degenerare zonală, necroză hepatocelulară focală și/sau pigmentare a ficatului. Numai la șoarecii masculi dintr-un studiu, folosind o tulpină predispusă la dezvoltarea tumorilor hepatocelulare la incidențe spontane ridicate, incidența adenoamelor hepatocelulare a fost crescută. Incidența carcinoamelor hepatocelulare nu a fost afectată de tratament. Urotelul vezicii urinare (la doze foarte mari, de asemenea, din pelvisul renal și papila) este principalul țesut țintă după expunerea orală repetată a șobolanilor. Modificările constau inițial în mitoză crescută, urmată de hiperplazie epitelială simplă, care se dezvoltă într-o formă papilară și/sau nodulară, ulterior la papiloame și carcinoame tranzitorii. Cristalele sau pietrele din vezică nu joacă un rol decisiv în această cascadă. SOPP este mai eficient decât OPP în acest sens. Șobolanii masculi sunt mult mai sensibili decât femelele. La șoareci, hamsteri, cobai și câini, leziunile uroteliale nu se dezvoltă nici măcar la doze orale foarte mari. Constatările la șobolani explică de ce există o bază de date mare de genotoxicitate/mutagenitate nu numai pentru OPP și SOPP, ci și pentru metaboliții lor pe aproape toate tipurile de obiective/ținte. Ponderea dovezilor sugerează că genotoxicitatea OPP/SOPP sau a metaboliților acestora nu joacă un rol decisiv pentru carcinogenitatea la urotel. Printre acestea se numără lipsa legării ADN a OPP la epiteliul vezicii urinare de șobolan, diferențele dintre OPP și SOPP, între șobolanii masculi și femele, între șobolani și șoareci (în ciuda toxicocineticii aproximativ comparabile), precum și faptul că tumorile se dezvoltă numai la niveluri de doză inducând hiperplazii. În plus, dependența puternică a incidenței și severității modificărilor nonneoplazice și neoplazice ale vezicii urinare de valorile pH-ului urinar (modificate prin hrănirea clorurii de amoniu sau a carbonatului acid de sodiu) este în concordanță cu ipoteza unui mod de acțiune nongenotoxic. În cele din urmă, nu există nicio corelație între concentrația urinară a OPP sau a metaboliților săi și incidența hiperplaziilor/tumorilor în vezica urinară. Ambele efecte tumorigene la șobolani și șoareci masculi sunt considerate a reprezenta fenomene specifice dozei mari, sexului și/sau speciilor, bazate pe mecanisme de acțiune nongenotoxice și, prin urmare, permit concluzia că marja convențională de abordări de siguranță este adecvată atunci când se evaluează riscul de aplicare a OPP și a sărurilor sale.