Avena și alți resortisanți Mexicani | Mexic împotriva Statelor Unite ale Americii) / Curtea Internațională de Justiție

la 9 ianuarie 2003, Mexicul a intentat o acțiune împotriva Statelor Unite ale Americii într-un litigiu privind presupuse încălcări ale articolelor 5 și 36 din Convenția de la Viena privind relațiile consulare din 24 aprilie 1963 cu privire la 54 de resortisanți Mexicani condamnați la moarte în anumite state ale Statelor Unite. În același timp cu cererea introductivă, Mexicul a depus, de asemenea, o cerere de indicare a măsurilor provizorii, printre altele, astfel încât Statele Unite să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că niciun resortisant Mexican nu a fost executat și că nu a fost întreprinsă nicio acțiune care ar putea aduce atingere drepturilor Mexicului sau ale resortisanților săi cu privire la orice decizie pe care Curtea ar putea să o pronunțe pe fondul cauzei. După audierea părților în cadrul audierilor publice privind măsurile provizorii din 21 ianuarie 2003, Curtea a emis, la 5 februarie 2003, o ordonanță prin care a hotărât că :

„Statele Unite ale Americii SH iau toate măsurile necesare pentru a se asigura că Domnul Cesar Roberto Fierro Reyna, Domnul Roberto Moreno Ramos și Domnul Osvaldo Torres Aguilera nu sunt executate în așteptarea hotărârii definitive în aceste proceduri”,

că” Statele Unite ale Americii SH informează Curtea cu privire la toate măsurile luate în punerea în aplicare a ordinului ” și că instanța va rămâne sesizată cu privire la aspectele care au făcut obiectul acestui ordin până când instanța își va pronunța hotărârea definitivă. În aceeași zi, a emis un alt ordin care stabilește 6 iunie 2003 ca termen pentru depunerea Memorialului de către Mexic și 6 octombrie 2003 ca termen pentru depunerea Contramemorialului de către Statele Unite ale Americii. Ulterior, președintele Curții a prelungit aceste date până la 20 iunie 2003 și, respectiv, la 3 noiembrie 2003. Aceste memorii au fost depuse în termenele astfel prelungite.

după ce a organizat audieri publice în decembrie 2004, Curtea și-a pronunțat Hotărârea la 31 martie 2004. Mexicul și-a modificat cererile în faza scrisă a procedurii și din nou în cadrul procedurii orale, astfel încât instanța s-a pronunțat în cele din urmă cu privire la cazurile a 52 (mai degrabă decât 54) de cetățeni mexicani.

Curtea a examinat mai întâi patru obiecții ale Statelor Unite cu privire la competența sa și cinci obiecții cu privire la admisibilitate. Mexicul a susținut că toate aceste obiecții erau inadmisibile, deoarece au fost prezentate în afara termenului prevăzut de Regulamentul instanței, dar Curtea nu a acceptat acest lucru. Curtea a respins apoi obiecțiile Statelor Unite, rezervând în același timp unele dintre ele pentru examinare în etapa de fond.

pronunțându-se pe fondul cauzei, Curtea a început prin a analiza dacă cele 52 de persoane în cauză erau exclusiv de naționalitate mexicană. Constatând că Statele Unite nu au demonstrat că unii dintre aceștia erau și resortisanți ai Statelor Unite, Curtea a reținut că Statele Unite aveau obligația de a furniza informații consulare în temeiul articolului 36 alineatul (1) litera (b) din Convenția de la Viena cu privire la toți cei 52 de resortisanți Mexicani. În ceea ce privește semnificația sintagmei „fără întârziere” de la articolul 36 alineatul (1) litera (b), Curtea a mai statuat că există obligația de a furniza informații consulare de îndată ce se constată că persoana arestată este cetățean străin sau că există motive să se considere că este probabil cetățean străin. Curtea a constatat că, în toate cazurile, cu excepția unuia, Statele Unite și-au încălcat obligația de a furniza informațiile consulare necesare. Luând notă de natura interdependentă a celor trei paragrafe (A), (b) și (c) ale paragrafului 1 al articolului 36 din Convenția de la Viena, Curtea a constatat apoi că Statele Unite au încălcat, în 49 de cazuri, și obligația de a permite ofițerilor consulari mexicani să comunice cu, să aibă acces la și să-și viziteze resortisanții și, în 34 de cazuri, să aranjeze reprezentarea lor legală.

în ceea ce privește argumentele Mexicului referitoare la articolul 36 alineatul (2) și la dreptul resortisanților săi la reexaminarea și reexaminarea efectivă a condamnărilor și a sentințelor afectate de încălcarea articolului 36 alineatul (1), Curtea a constatat că, având în vedere faptul că nu a revizuit norma procedurală privind neîndeplinirea obligațiilor de plată de la decizia Curții în cauza LaGrand, Statele Unite au încălcat în trei cauze alineatul (2) al articolului 36, Deși posibilitatea reexaminării judiciare era încă deschisă în celelalte 49 de cauze.

în ceea ce privește consecințele juridice ale încălcărilor dovedite ale articolului 36 și cererile Mexicului de restituire in integrum, prin anularea parțială sau totală a condamnărilor și sentințelor, Curtea a subliniat că ceea ce impune dreptul internațional era repararea într-o formă adecvată, ceea ce în acest caz însemna revizuirea și reexaminarea de către instanțele statelor unite a condamnărilor și sentințelor resortisanților Mexicani. Curtea a considerat că alegerea mijloacelor de revizuire și reexaminare ar trebui lăsată la latitudinea statelor unite, dar că aceasta urma să fie efectuată ținând seama de încălcarea drepturilor în temeiul Convenției de la Viena. După ce a reamintit că procesul de revizuire și reexaminare ar trebui să aibă loc în contextul procedurilor judiciare, Curtea a declarat că procesul de clemență executivă nu a fost suficient în sine pentru a servi acestui scop, deși procedurile de clemență adecvate ar putea completa controlul jurisdicțional și reexaminarea. Contrar afirmațiilor Mexicului, Curtea nu a găsit nicio dovadă a unui model regulat și continuu de încălcare a articolului 36 de către Statele Unite. În plus, Curtea a recunoscut eforturile Statelor Unite de a încuraja respectarea Convenției de la Viena și a considerat că acest angajament oferea o garanție și o asigurare suficientă de nerepetare, astfel cum a solicitat Mexicul.

Curtea a mai arătat că, deși prezenta cauză se referea doar la resortisanți Mexicani, nu ar trebui să se considere că concluziile sale nu se aplicau altor resortisanți străini aflați în situații similare în Statele Unite. În cele din urmă, Curtea a reamintit că Statele Unite au încălcat alineatele (1) și (2) ale articolului 36 în cazul celor trei resortisanți Mexicani vizați de Ordonanța din 5 februarie 2003 prin care se indicau măsuri provizorii și că în aceste cauze nu s-a efectuat nicio reexaminare și reexaminare a condamnării și a sentinței. Curtea a considerat, prin urmare, că este de competența statelor unite să găsească o cale de atac adecvată care să aibă natura reexaminării și reexaminării în conformitate cu criteriile indicate în hotărâre.

această prezentare generală este furnizată doar cu titlu informativ și nu implică în niciun fel responsabilitatea instanței.